Temeiul juridic al regulilor de concurenta referitoare la acordurile restrictive si practicile concertate este constituit din dispozitiile capitolelor 5 si 6 ale Titlului I ale Tratatului Euratom (1957) pentru industria energiei nucleare, si articolelor 3 alin. 1 g), 81, 83, 84 si 85 din Tratatul CE (1957) pentru toate celelalte industrii.
Articolul 81(1) prevede interzicerea acordurilor dintre agenti economici care au ca obiect sau ca efect impiedicarea, restrangerea sau distorsionarea concurentei in interiorul pietei comune si, in special, a celor care urmaresc:
Trei elemente trebuie luate in considerare atunci cand se analizeaza daca o anumita intelegere a incalcat sau nu prevederile art. 81(1): (i) daca exista intr-adevar o intelegere intre firme, decizie a asociatiilor de firme sau practica concertata (cele trei sunt deseori numite "practici restrictive") realizata sau dovedita intre anumiti agenti economici; (ii) daca sunt argumente ca intr-adevar concurenta, in interiorul pietei comune, este impiedicata, restrictionata sau distorsionata intr-o masura apreciabila ca urmare a respectivei intelegeri; (iii) daca intr-adevar comertul dintre tarile membre poate fi afectat.
Articolul 81 este compus din trei parti.
Termenul de intelegere a fost folosit tocmai pentru a permite o larga arie de acoperire. El nu este sinonim cu termenul "contract", incheiat in baza unei legislatii nationale. Are propria sa interpretare care - similar unei mari parti din terminologia comunitara - este independenta de legislatiile nationale ale Statelor Membre. Pentru ca o intelegere sa existe " este suficient ca firmele in cauza sa isi fi exprimat intentia comuna de a se comporta intr-un anumit fel pe piata". Deci, intelegerea respectiva nu trebuie neaparat sa aiba forma scrisa, este suficient si un gentlemen's agreement.
O practica concertata este "o forma de coordonare intre firme care, fara ca acestea sa fi ajuns la o intelegere propriu-zisa, se substituie cooperarii practice dintre ele, in detrimentul concurentei (conducand la conditii de concurenta diferite de cele normale de pe piata respectiva)". Problema cea mai dificila in acest caz este, evident, cea a dovedirii unui astfel de comportament. Sarcina de a aduce dovezi revine Comisiei. Daca dovezile Comisiei nu sunt suficiente, atunci cazul poate fi castigat de catre firme in justitie. Daca insa dovezile sunt considerate suficiente atunci, la Curtea Europeana de Justitie, sarcina de a oferi alte argumente pentru a justifica un comportament paralel revine firmelor implicate. Practica concertata nu presupune in mod necesar o manifestare de vointa, clar exprimata, ci mai degraba o coordonare de fapt a strategiilor comerciale. Un simplu paralelism al comportamentului intreprinderilor nu poate, el singur, sa constituie proba unei practici concertate, dar elemente concrete pot sa constituie un fascicul de indicii
Mai trebuie sa subliniem ca, pentru a intra sub incidenta legislatiei comunitare, practicile restrictive interzise de art. 81 trebuie sa poata afecta comertul dintre tarile membre (deci nu este necesar ca intelegerea respectiva sa fi afectat deja comertul dintre statele membre pentru a fi interzisa, este suficient sa aiba doar efecte potentiale). Cu alte cuvinte, intelegerea dintre brutariile dintr-un oras nu va fi, probabil, sanctionata pe baza legislatiei comunitare. In astfel de cazuri, se poate insa aplica legislatia nationala. Desi, daca intelegerea respectiva ii determina pe unii concurenti potentiali (producatori de paine) din alte State Membre sa nu mai intre pe piata respectiva sau sa se stabileasca in orasul respectiv, atunci se considera ca, totusi, comertul este afectat, iar art. 81 se aplica.
In fine, firmele incalca art. 81 daca intelegerea lor are ca obiect sau ca efect impiedicarea, restrictionarea sau distorsionarea concurentei. Se intelege de aici ca in cazul acelor intelegeri care au chiar ca obiect afectarea concurentei intr-o forma sau alta nu mai este necesara analiza efectelor lor. Acestea trebuie studiate doar in cazul intelegerilor al caror obiect nu este afectarea mediului concurential.
Astfel, sunt interzise aproape fara exceptie: acordurile orizontale si verticale ce stabilesc preturi in mod direct sau indirect, acordurile asupra conditiilor de vanzare, acordurile ce izoleaza segmente de piata (precum cele referitoare la reducerea preturilor sau cele ce incearca sa interzica, sa restrictioneze sau, dimpotriva, sa promoveze importurile si exporturile), acordurile asupra cotelor de productie sau distributie, acordurile asupra investitiilor, birourile comune de vanzari, acordurile de impartire a pietei, pietele colective exclusive, acordurile ce duc la discriminarea altor comercianti, boicoturile colective, restrictiile voluntare (acorduri de neangajare in anumite tipuri de comportamente concurentiale).
Toate aceste acorduri, decizii si practici concertate sunt incheiate intre intreprinderi. Curtea de Justitie de la Luxemburg a definit pentru prima data intelesul notiunii de intreprindere, in regimul Tratatului CECO1, prin hotararea pronuntata la 13 iulie 1962 in cauza Mannesman, afirmand ca existenta unei intreprinderi este "data de o organizare unitara a elementelor personale, materiale si imateriale, legate de un subiect de drept autonom si urmarind in mod sustinut un scop economic determinat". Dreptul comunitar ia in considerare nu numai restrangerile concrete aduse concurentei, ci si cele potentiale, probabile (nu insa si pe cele ipotetice).
De asemenea, Art. 81 alin. 1 interzice acele acorduri, decizii sau practici concertate care au ca obiect sau efect afectarea concurentei in spatiul comunitar. Obiectul acordurilor nu se confunda cu intentia partilor, ci trebuie sa fie apreciat in mod concret, tinand cont de contextul juridic si economic. Efectul acordurilor trebuie cautat in consecintele care rezulta din punerea lor in aplicare, printr-o evaluare globala a efectelor pozitive si negative, evidentiind in final un sold, care fie accentueaza, fie restrange concurenta.
Comisia Europeana s-a preocupat de gasirea acelor criterii de determinare a pragului de sensibilitate peste care, odata depasit, acordurile, deciziile sau practicile afecteaza concurenta.
Avand in vedere obiectivul asigurarii unei concurente rezonabile si criteriul afectarii notabile a concurentei, Comisia a considerat ca anumite acorduri ar trebui sa fie considerate a priori ca nefiind in contradictie cu prevederile articolului 81 alin. 1. In acest sens, ea a dat publicitatii o serie de comunicari care, desi nu au forta obligatorie, contin criteriile semnificative de care aceasta tine seama in calificarea acordurilor, deciziilor si practicilor ca afectand sau nu concurenta. Comunicarea Comisiei din 24 decembrie 1962 cu privire la contractele de reprezentare exclusiva se refera la acordurile incheiate intre un operator economic si distribuitorul produselor sale, facand distinctia dupa cum acesta din urma este independent sau nu. Daca acesta este independent, inseamna ca exista o afectare a concurentei atat la nivelul ofertei (vanzatorul se angajeaza sa vanda unui singur comparator), cat si la nivelul cererii (comparatorul se angajeaza sa nu cumpere decat de la vanzator). Pentru a fi luata in considerare, aceasta restrangere a concurentei trebuie sa aiba efecte semnificative.
In Comunicarea Comisiei din 29 iulie 1968 cu privire la acordurile, deciziile si practicile concertate privind cooperarea intre intreprinderi se aduc o serie de argumente favorabile anumitor tipuri de acorduri dintre intreprinderi, care sunt considerate benefice. Sunt date drept exemplu schimbul de opinii sau de experienta, cooperarea in materie contabila, executarea in comun a proiectelor de cercetare si dezvoltare, utilizarea in comun a mijloacelor de stocare si transport, publicitatea in comun.
Ca urmare, in general, regulile Art. 81 nu se aplica: relatiilor dintre intreprindere si agentii sai comerciali sau dintre societatea comerciala si filialele acesteia, acordurilor de cooperare si subcontractelor.
Asadar, sunt interzise numai acele acorduri care au un impact apreciabil asupra conditiilor pietei, prin care se modifica apreciabil pozitia pe piata (adica vanzarile si posibilitatile de aprovizionare) a intreprinderilor terte si a beneficiarilor. Notiunea cantitativa "apreciabil" nu este, totusi, un criteriu absolut, deoarece, in fapt, in cazuri individuale, chiar acordurile intre intreprinderi care depasesc aceste limite pot sa aiba insa numai un efect neglijabil asupra comertului dintre state ori asupra comertului ori asupra concurentei si, prin urmare, nu intra in sfera interdictiei.
Potrivit Art. 81 alin. 2, acordurile si deciziile interzise in virtutea primului alineat sunt nule de drept. Desi sunt mentionate numai acordurile, nu exista nici un impediment si pentru luarea in considerare si a practicilor concertate, avand in vedere ca prezinta caracteristici si efecte asemanatoare celorlalte categorii.
Art. 81 alin. 2 nu precizeaza regimul nulitatii sau modalitatile de punere a sa in aplicare. Curtea de Justitie a precizat, de aceea, caracterul absolut si retroactiv al nulitatii, aratand ca un acord nul nu mai poate produce nici un efect nici intre parti, nici fata de terti (hotararea pronuntata la 25 noiembrie 1971 in cauza Béguelin Import). In ceea ce priveste intinderea acestei nulitati, in practica s-a precizat ca trebuie sa fie limitate doar acele parti ale acordului care constituie o incalcare a dispozitiilor Tratatului CE, in masura in care ele pot fi separate de restul acordului (hotararea pronuntata la 13 iulie 1966 in cauza Consten-Grundig).
Conform Art. 81, Comisia Europeana este institutia responsabila cu aplicarea normelor de concurenta in acest domeniu la nivelul intregii Uniuni si poate investiga diferitele cazuri la cererea statelor membre sau din proprie initiativa. Daca descopera incalcari ale regulilor, Comisia propune masuri care sa duca la incetarea acestora. Practic, rolul sau a fost clarificat prin Regulamentul nr. 17/62, care stabileste ce anume poate si trebuie sa faca aceasta pentru investigarea si rezolvarea cazurilor din domeniul concurentei prin decizii individuale sau de grup. In cazul deciziilor prin care Comisia constata incalcarea Tratatului, acordul sau practica in cauza devin automat nule si trebuie sa inceteze imediat.
Comisia poate impune intreprinderilor amenzi de pana la 10% din cifra de afaceri sau penalitati aplicate procentual la profitul zilnic pana la incetarea incalcarii, dar nu poate acorda despagubiri intreprinderilor afectate de incalcarea in cauza, acest aspect tinand - in temeiul Art. 81 - de competenta instantelor judecatoresti nationale.
De asemenea, in temeiul aceleiasi dispozitii, autoritatile nationale pot impune penalitati pentru incalcarea regulilor concurentei.Astfel, acordul trebuie sa contribuie la ameliorarea productiei sau a distributiei produselor sau la promovarea progresului tehnic sau economic, trebuie sa rezerve utilizatorilor o parte a profitului care rezulta, iar restrictiile impuse intreprinderilor nu trebuie sa depaseasca ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor. O ultima conditie este aceea conform careia intreprinderile participante la acord sa nu elimine concurenta pe o parte substantiala a pietei produselor in cauza. Astfel, Comisia trebuie sa efectueze practic un bilant economic al acelui acord.
Partile care doresc exceptarea acordului lor trebuie sa mai indeplineasca anumite conditii prevazute de Regulamentul nr. 17/62. Astfel, in majoritatea situatiilor, ele vor trebui sa completeze un formular special prin care sa notifice Comisiei existenta acelui acord. Notificarea nu este conditionata de vreun termen. Singura consecinta este aceea ca exceptarea individuala a acordului nu va putea opera inainte de notificare.
Decizia pe care o ia Comisia este rezultatul unei proceduri care poate dura destul de mult. Atunci cand Comisia intentioneaza sa excepteze un anumit acord, ea publica in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene un rezumat al acordului si intentia sa de a-l excepta. Intreprinderile terte interesate pot face observatii.
Deciziile de exceptare au o durata limitata de valabilitate (in general 5-10 ani), pot fi reinnoite sau revocate, dupa cum considera necesar Comisia. Intreprinderile au, de asemenea, posibilitatea de a obtine decizii de atestare negativa a faptului ca un anumit acord sau o practica nu incalca dispozitiile Art. 81 alin. 1. In alte situatii, Comisia poate emite scrisori administrative informale in locul deciziilor de exceptare, prin care Comisia declara ca nu exista nici un motiv pentru a interveni in activitatea notificata, in absenta schimbarii imprejurarilor ea neputand sa-si modifice pozitia si sa impuna amenzi beneficiarului.
Desi prezinta avantajul celeritatii, "fiabilitatea juridica" este redusa pentru ca autoritatile sau jurisdictiile nationale pot considera ca nu sunt legate de aceste scrisori. In practica insa astfel de scrisori sunt importante. Anumite forme de cooperare intre intreprinderi sunt considerate ca avand efecte pozitive, contribuind la imbunatatirea productiei si distributiei de bunuri sau la promovarea progresului tehnic sau economic, si putand fi de aceea exceptate de la interdictie: acordurile de exclusivitate, acordurile de licenta pentru transfer tehnologic, acordurile de specializare si de cercetare-dezvoltare, acordurile de franciza, acordurile din sectorul de asigurari. Astfel de exceptii se acorda, de regula, pe perioade limitate.
Avand in vedere ca foarte multe asemenea acorduri sunt similare (cum ar i acordurile verticale din sectorul distributiei), ar fi inutil si greoi sa se adopte atatea decizii cate acorduri sunt.
In prezent, Comisia Europeana a adoptat un nou set de reglementari care schimba radical sistemul de aplicare a regulilor de concurenta - in sensul simplificarii fata de vechiul sistem instituit prin Regulamentul nr. 17/62.
Mihaela Ion, avocat Baroul Prahova
ion.mihaela@k.ro
Alte articole de Mihaela Ion